O singură viață de trăit: frustrarea experiențelor limitate

Ești aici, acum, în punctul în care te-au adus toate alegerile tale de până acum. Ca să ajungi aici, a trebuit să închizi multe uși și să refuzi numeroase oferte, posibilități și oportunități.

De cele mai multe ori, viața pe care am ales-o este una frumoasă. Tocmai de aceea am renunțat la alte opțiuni care ni s-au părut mai puțin potrivite. Iar dacă ar fi să o luăm de la capăt, probabil că nu am schimba nimic. Și totuși, există un sentiment care apare uneori, mai ales spre finalul vieții, și care aduce cu el o anumită frustrare, în special în rândul celor care își doresc să învețe mult și să trăiască cât mai multe experiențe.

Acest sentiment ține de limitele unei singure vieți. Sunt limitele care ne împiedică să trăim anumite experiențe, unele pe care nu le vom cunoaște niciodată. De obicei, îl simțim când privim viețile unor sportivi de performanță, artiști sau astronauți (pentru că tot a fost realizată recent misiunea Artemis II). Ne gândim cât de diferită este viața lor, ce emoții și trăiri au, și realizăm că nu vom ajunge niciodată acolo. Nu pentru că drumul nostru ar fi mai puțin valoros, ci pentru că este complet diferit, iar alegerea lui a închis definitiv alte posibilități.

Într-un fel, acest sentiment explică și popularitatea vlogurilor. Prin ele, avem acces la viețile altor oameni și vedem, în detaliu, experiențe pe care noi nu le-am ales sau nu le mai putem avea. În același timp, tocmai această expunere poate amplifica frustrarea.

Căutând să înțeleg mai bine această trăire, am descoperit că există un termen neoficial pentru ea: „onism”. A fost propus de John Koenig, în cadrul proiectului „Dicționarul Tristeților Obscure”, care încearcă să numească emoții rar discutate.

Personal, mă regăsesc în descrierea acestui sentiment și îl cunosc destul de bine. Sunt mulțumit de viața mea și nu regret alegerile făcute. Cu toate acestea, atunci când văd ce fac alții, îmi dau seama câte lucruri aș mai vrea să experimentez. Mi-ar plăcea să cânt la mai multe instrumente la un nivel înalt, nu doar acceptabil. Mi-ar plăcea să ating performanța unui sportiv de elită, precum cei de la Jocurile Olimpice. Dar astfel de obiective cer ani întregi de dedicare totală, uneori chiar o viață întreagă.

Pentru a le atinge pe toate, ar fi nevoie de mai multe vieți sau de sute de ani. Iar aici apare frustrarea: nu față de viața pe care o trăiesc, ci față de limitele inevitabile ale unei singure existențe. Orice alegere vine la pachet cu renunțarea la alte posibilități, iar asta ne restrânge inevitabil experiența.

Totuși, avem un avantaj: accesul la internet. Putem vedea și înțelege, măcar parțial, cum arată alte vieți. Putem „trăi” indirect prin experiențele altora, fie prin vloguri, fie prin cărți.

Chiar dacă acest sentiment nu este foarte cunoscut și apare doar trecător, el ne oferă o perspectivă importantă. Ne face să conștientizăm cât de limitată este, de fapt, experiența noastră și câte lucruri vor rămâne mereu în afara ei.

Poate că descrierea cea mai potrivită rămâne cea formulată de Koenig:
„Dacă ești întrebat, pe patul de moarte, cum a fost viața ta pe Pământ, cel mai sincer răspuns ar fi: «Nu știu. Am trăit o singură dată, dar nu prea am trecut prin ea».”